Eram în biserica Mănăstirii Sinaia; dimineață pe la 8, abia începuse slujba. Eram necăjită cu ale mele, de aceea mă străduiam să ascult rugăciunile unui părinte care părea mai somnoros decât mine care plecasem de la 1 din Piatra Neamț, ca să fiu acolo devreme. Rătăceam cu privirea pe pereți, doar doar oi vedea un chip de sfânt care să zâmbească tristeții mele. Eram așa de deprimată, că-mi venea să mă preling în strană și să zac întinsă pe jos.
Ca un făcut, nu înțelegeam nimic din ce citea părintele. Pesemne o fi fost prea devreme, că nu prindeam decât câte un Dumnezeule, Doamne miluiește...apoi bâra-bâra, bâra-bâra, de parca era un post prins anapoda la radio.
Deodata am auzit ceva, cu o claritate asurzitoare: ,,Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi" (Psalmul 22). Apoi iar bâra-bâra, bâra-bâra. M-am trezit de tot, străbătută de un curent electric care topea temerile mele ca un fulger. Parcă îmi glăsuise Dumnezeu clar și limpede, doar mie. O lumină și o căldură copleșitoare mi-a învăluit sufletul și m-am simțit trasă de mână din mocirlă.
Liniștită.
,,Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi."
Comentarii
Trimiteți un comentariu