Cum arată o criză de depresie? Cel mai la îndemână răspuns ar fi: iadul. Căci Sfântul Siluan Athonitul are o vorbă bine potrivită în această situație: ,,Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui." Din păcate, fără credință se poate ajunge la deznădejde și la sinucidere, pentru că bolnavul pur și simplu nu mai suportă starea înfiorătoare care îl chinuie.
Așa cum am spus și în episoadele anterioare, omul cuprins de depresie (nu tristețe, nu doliu, deși acestea ar duce într-acolo) este un om bolnav care trebuie ajutat. Pentru că se afundă într-o stare din ce în ce mai proastă, cei din jur se simt jigniți de o atitudine morocănoasă, de fuga din societate, de lipsa unui semn de viață, de indiferența și aparenta nepăsare a bolnavului.
O știu din cea mai sigură sursă: din mine însămi. Începe să te depășească totul, chiar și cea mai banală conversație. Fugi în pat și zaci acolo, fiindu-ți greu să ai grijă și de tine însuți, darămite sa ai grija altora. Lucrurile care iți plăceau, care te magnetizau chiar, nu îți mai aduc nici o satisfacție. Cele obligatorii ți se par îngrozitor de grele, chiar și rutina zilnică, Un duș, chiar si pieptănatul sau spălatul pe dinți, devin o corvoadă. Orice obiectiv cât de mic atins (de exemplu sa speli niște vase), se transforma într-o uriasă biruință. Ti-e greu și să te apleci să iei un gunoi de pe jos, preferi sa îl ocolești.
Când respiri, doare. asta cred că este cea mai îngrozitoare senzație, acel greu în stomac pe care nu îl poți da afară. Te înnăbușă, te acoperă, îți corodează răsuflarea. Pur și simplu e greu de nu mai poți, îți vine să urli, iar când nu mai poți să plângi este cel mai greu. Mâncarea îți face greață numai când te gândești la ea. Slăbești pe picioare sau dimpotrivă, te îndopi aiurea. Ori mănânci și ți se face rau automat. Unii își provoacă intenționat voma sau diareea, complicându-se cu probleme alimentare periculoase.
Nu ceri ajutorul, fiind conștient că nimeni nu ar înțelege sau că toată lumea le are pe ale sale. Dacă ești credincios, conștientizezi cât de mic și prăpădit ești, ca în vorba de la Sfântul Maslu: ,,cârpă lepădată". Este o Cruce de dus. Grea, că aproape doar și să o duci pur și simplu fără să cârtești, e o cunună. Ai sentimentul absolut că vei rămâne până mori în bezna aceea haotică, dar te agăți cu ultimele puteri de mâna lui Hristos, ca Petru cănd se inneca.
Daca știți că aveți pe cineva care se confruntă cu o stare proastă de prea mult timp, nu îl lăsați singur! Dați-i semne ca nu l-ați uitat, căci în plină criză crezi că ești complet singur și speri că va remarca cineva că nu ești pe baricade. Că nu mai ești acolo unde obișnuiai să fii, că nu mai scrii pe fb sau pe alte rețele, că nu mai răspunzi la mesaje, că te-ai ascuns în peșteră și ai tras bolovanul după tine, deși speri să îl arunce careva cât colo. Să observe că taci prea mult, că ești fără vlagă, fără chef, fără viață, fără poftă de mâncare. Și așa, observând și ajutând, te ajuți și pe tine și ,,dăruind vei dobândi" (păr. N. Steinhardt).
Criza trece dar nu de la sine, nefăcând nimic. Așa doar se agravează și se adâncește, chiar dacă pentru o scurta vreme poate te simți normal. Căci toată starea asta este abatere de la normalitate. Hristos ne cuprinde pe toți, dar are nevoie și de brațele noastre pentru a ne cuprinde unii pe alții. Fiți voi, brațele lui Hristos!
Comentarii
Trimiteți un comentariu