Smerenia restaurării

            Înainte și după restaurare

  Restaurarea este arta de a te face mic in spatele artei și a artistului pe care il readuci la viată.  Nu te pui in valoare ca restaurator decât dacă știi sa te faci cât mai nevazut.

  Da, restaurarea este un act de smerenie. Tu te faci mic pentru ca lucrarea de artă restaurată să iși recapete stralucirea. Nu repictezi lumea așa cum o vezi tu, ci o re-gândești cu mintea creatorului dintâi.

Restaurarea icoanelor este o meserie minunata. Presupune multa pasiune pentru ceea ce faci, răbdare cât cuprinde, cunoștințe exacte, mână fermă, sa ai ochi și mână de artist, sa distingi perfect culorile si nuanțele pentru reintegrare cromatica, sa stii sa interactionezi cu stiinta si cu istoria artei, sa cunosti etapele de lucru, iar totul se face pe îndelete.

  Prima dată afli informații despre lucrarea incredințată: in ce perioada a fost lucrată (ca să vedem stilul de lucru al timpului, al autorului dacă il gasim) si materialele de lucru (este esential).

  Eu restaurez icoane pictate pe lemn. Munca la la un iconostas, mai ales pe teren, este absolut fabuloasa. Rămâi singur in biserica împreuna cu sfinții si scoti de sub învelișul înnegrit al timpului chipurile înviorate si de mult uitate. 

  De cele mai multe ori ma minunez ce pot descoperi sub un strat gros de fum, impuritați și ceară si poate două-trei repictări grosolane.

   Am lucrat acum câțiva ani la o icoană care părea a Maicii Domnului cu Pruncul. Era grosiera la atingere, înnegrită, avea cari, era arsa de o lumânare, dar părea nu foarte veche, deși persoana care mi-a încredințat-o stăruia ca e de la străbunica dumnealui.

  Aici începe povestea specială. Căci, o dată ajunsă în mâinile mele, icoana aceea aparent banală, a început să se regăsească. Am desprăfuit-o, am fugărit carile si am consolidat blatul, apoi am inceput cu migală să o curăț. Rând pe rând am dat deoparte straturi groase de culoare straina de cea originala până am ajuns la prima icoană. Atât de frumoasă, de diafană!

  Icoana originală era Sfânta Ana cu Prunca Maria. După ce am curățat urmele de arsură de la lumânare am chituit, apoi am facut refacut imaginea din puncte mici, cu un ton de tempera mai deschis decât originalul. La final am dat cu un vernis de restaurare.

  Fotografiile sunt de la o icoană mai nouă, afumată și arsă cu Sfântul Haralambie care la origini era de fapt...Sfantul Sava. Părintele care mi-a dat-o era destul de necăjit, pentru ca se atașase de Sfântul Haralambie din icoană.

  Restaurarea este extrem de apropiata zugrăvirii icoanelor ortodoxe care respecta un canon in pictarea lor. Dar chiar si atunci când iconarul lucrează, harul si talantul lui se manifestă diferit față de al altor iconari. Are amprenta lui personală. In restaurare nu e așa: trebuie sa te dai după pictor si să îi respecti talentul, sa i-l evidențiezi. Până la urmă restaurarea este un act de smerenie.